Manastirea Teghea


Du-te la cuprins

Evenimente

Miresele lui HRISTOS

“Scurta privire asupra tunderii in monahism”

În a 28-a zi a lunii lui Cuptor, anul Domnului 2002, la Sf. Manastire Teghea a avut loc sfintirea unui altar de vara si a unei troite de lemn de catre Prea Sfintitul Justin Sigheteanu, episcop-vicar al Episcopiei Maramuresului si Satmarului. Înaintea oficierii Sfintei Liturghii Arhieresti au fost tunse în monahism doua dintre vietuitoarele manastirii.
În traditia spiritualitatii ortodoxe avem din timpuri imemoriale o rânduiala a tunderii în monahism. Nu se stie cine e autorul ei. E ca poezia populara, ca si cântecul popular, creatie anonima din traditia bizantina, poate chiar mai veche, creatie de mare profunzime filosofica, de situare în fata vietii, în fata mortii si în fata lui Dumnezeu. E ca un raspuns la Judecata cea din urma. E juramânt în fata celui mai mare Judecator. E declaratie de constiinta, legamânt pe viata si pe moarte.
Înainte de începerea slujbei “candidatele” au fost duse în tinda bisericii, îmbracate în alb, cu capul descoperit. La un moment dat s-a auzit din tinda un cântec, o invocare, o lamentatie pe o melodie taraganata, zguduitoare: “Bratele parintesti grabeste a le deschide mie ca în pacate am cheltuit toata viata mea. Spre bogatia cea necheltuita a îndurarilor Tale cautând acum, Mântuitorule, inima mea cea saracita nu o trece cu vederea. Ca Tie, Doamne, întru umilinta strig: gresit-am, Parinte, la cer si înaintea Ta!”
Un mic grup de monahi si monahii le-a însotit spre altarul de vara, nasa învaluindu-le cu mantia sa, într-un suprem gest de protectie. Grupul, cântând mereu acest cântec de adânca umilinta, aceasta marturisire publica a pacatelor, aceasta cerere sfâsietoare de îndurare, a înaintat cu pas rar si întârziat pâna la sfântul altar. “Candidatele” s-au aflat mereu sub protectia mantiei negre a nasei ca într-o ultima trecere prin mijlocul lumii.
Apoi au iesit din rândul oamenilor si s-au rastignit în fata altarului, cazând cu fata la pamânt, cu bratele întinse, ca o cruce vie, stropita cu picuri de lacrimi si sânge... Ceremonialul a început cu cuvintele încarcate de emotie ale Prea Sfintitului: “Deschide-ti urechile inimii tale, sora...”,alternând mângâierile cu amenintarile si înfricosarile si a ajuns la prima confruntare directa. Le-a întrebat deci: “De ce ai venit, sora, cazând la sfântul altar si la aceasta sfânta însotire?”. Raspunsul a venit prompt, asa cum este scris în carte: “Dorind viata pustniceasca, prea sfintite parinte episcop!”. Dar Arhiereul a insistat, ca sa nu ramâna loc pentru nici o scapare sau prilej de tagaduire mai târziu: “Doresti sa te învrednicesti de îngerescul chip si sa fii rânduita în ceata calugarilor?”. Raspunsul a reconfirmat:”Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea sfintite parinte!”.
În acest moment, Prea Sfintitul le-a încurajat cu voce tare, dând o noua mângâiere, dar si un nou avertisment:”Cu adevarat bun si fericit lucru ai ales, NUMAI DE ÎL VEI SI ÎMPLINI, pentru ca lucrurile cele bune cu osteneala se câstiga si cu suferinta se împlinesc”.
A urmat apoi o întrebare esentiala:”De buna voie si dupa cugetul tau te apropii catre Dumnezeu?”. Optiunea trebuie sa fie absolut libera si tocmai de aceea Arhiereul s-a asigurat de aceasta în auzul tuturor. Numai daca o fac de buna voie vor putea urca cu aceasta Cruce pâna la Golgota. Raspunsul a fost rostit clar si tare:”Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea sfintite parinte.” Dar Arhiereul n-a fost multumit numai cu aceasta; a insistat iarasi, a vrut sa fie absolut sigur, a vrut sa nu ramâna nici un strop de îndoiala în sufletul cuiva dintre cei prezenti:”Nu de vreo nevoie ori sila?”. Raspunsul a fost la fel de hotarât:”Nu, prea sfintite parinte.”
Acum a fost momentul sa li se aduca aminte celor doua “candidate” ca optiunea lor este pe viata si fara posibilitate de întoarcere. Li s-a dat deci ocazia sa mai mediteze, eventual chiar sa se razgândeasca:”Vei ramâne în manastire si în pustnicie pâna la cea din urma a ta suflare?”. Crescendo-ul a înfiorat asistenta. Întrebarea a fost cutremuratoare. Sa faci un legamânt pe viata nu e un lucru simplu. Raspunsul însa nu putea fi decât unul singur:”Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea sfintite parinte”.
Imediat Arhiereul a trecut la alte trei întrebari esentiale. A cerut trei promisiuni si a primit trei angajamente definitive:”Te vei pazi pe tine însuti în feciorie, în întreaga întelepciune si în cucernicie?”, “Pazi-vei pâna la moartea ta ascultarea catre mai marele tau si catre surorile cele întru Hristos?”, “Rabda-vei toate supararile si strâmtorarile (saracia) vietii celei calugaresti pentru Împaratia cerurilor?”. La fiecare în parte raspunsul a fost invariabil, scurt si precis:”Asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea sfintite parinte.” Acesta a fost momentul depunerii voturilor monahale: castitatea, ascultarea si saracia. Sufletul a parasit acum lumea si toate desertaciunile ei, predându-se în întregime si pentru totdeauna Mirelui Hristos.
Arhiereul însusi a marcat gravitatea momentului si le-a atras atentia ca au facut niste promisiuni extraordinare, cumplite, zguduitoare. Înca o data le-a deschis ochii, desi acum inevitabilul s-a produs:”Vezi, fiica, ce fel de fagaduinte dai Stapânului Hristos pentru ca îngerii sunt de fata nevazut scriind marturisirea ta de care vei fi întrebata la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos!”
La sfârsitul acestui cuvânt de învatatura se arunca o raza de lumina peste grelele si ostenitoarele îndatoriri ale monahismului:” Bucura-te, zice Domnul, ca plata ta multa este în ceruri”.Telul este luminos, sfârsitul trebuie sa fie încununat de bucurie, de cea din urma si cea mai durabila Bucurie, când toate ostenelile se vor fi terminat. Prea Sfintitul le-a mai pus totusi o ultima întrebare – a câta oara? – spre a se asigura ca într-adevar sunt hotarâte sa împlineasca fagaduintele pe care le-au dat, recunoscând însa ca acestea nu pot fi împlinite fara ajutorul “puterii lui Dumnezeu” si a “darului lui Hristos” pe care le-au primit în urma savârsirii acestei slujbe.

Imagini Evenimente

Pentru întarire, Arhiereul a citit în continuare trei rugaciuni în care s-a invocat ajutorul lui Dumnezeu, dupa care avertismentele au început din nou: Prea Sfintitul a luat în mâini Evanghelia si le-a avertizat solemn:”Iata ca Hristos sta aici nevazut de fata. Vezi ca nimenea pe tine nu te sileste a veni la acest chip...”. Dar ele au reconfirmat ca o fac de buna voie, astfel încât totul s-a petrecut în desavârsita libertate. Juramintele au fost strasnice, dar le-au stiut dinainte, le-au cântarit si le-au primit de buna voie.

A mai urmat însa si o pecetluire materiala a acestei logodiri: li s-au taiat din parul capului patru suvite, în chipul crucii, ca semn al lepadarii definitive de omul cel vechi si al nasterii omului nou. Si acest act a fost menit sa arate ca se aduc pe sine jertfa de buna voie. Alaturi de Evanghelie au fost puse niste foarfece pe care Arhiereul le-a luat si le-a asezat pe Sf. Evanghelie, zicându-le celor doua:”Luati foarfecele si mi le dati !”, ca si cum ar zice: dati-mi acest instrument cu care va voi taia nevazutele fire ce înca va mai tin legate de lume. Surorile au luat foarfecele si le-au dat în mâna Prea Sfintitului care nu s-a înduplecat usor, ci a repetat acest gest de trei ori si abia dupa aceea le-a spus:”Iata, din mâna lui Hristos le luati pe dânsele. Vedeti dar Cui va fagaduiti, de Cine va apropiati, de cine va lepadati!”. Apoi, tinând foarfecele, Arhiereul proclama izbânda finala, trecerea cu succes a probelor, a întrebarilor, a juramintelor, a avertismentelor :” Bine este cuvântat Dumnezeu, Carele voieste ca toti oamenii sa se mântuiasca...”

Abia acum Prea Sfintitul le da numele cel nou, acum le trece în noua identitate, la o alta viata. De acum sunt fapturi noi, traind numai pentru Dumnezeu. Taindu-le suvitele de par, Prea Sfintitul le-a botezat:”Sora noastra – acum si-au auzit pentru prima data numele cel nou, pe care Arhiereul l-a dat fara sa le fi întrebat, asa cum nu întrebi pe noul nascut ce nume vrea sa aiba – îsi tunde parul capului sau în numele Tatalui si al Fiului si al Sfântului Duh. Sa zicem pentru dânsa: Doamne miluieste!”. Obstea a cântat, vesela acum, “Doamne miluieste” de trei ori. Interesant e ca Arhiereul a spus ca cele doua “îsi tund” ele însele parul, îsi taie singure legaturile cu lumea, staruindu-se înca o data pe ideea de libera consimtire.

Monahismul e “în contratimp” cu lumea. E însa un “contratimp” de echilibru, nu de opozitie, pentru ca e o alegere libera pentru sine, care nu contrazice si nu condamna pe altii.
A urmat apoi învesmântarea în marele si îngerescul chip, aratându-se ce simbolizeaza fiecare: camasa este “haina veseliei”, scofia este “coiful si nadejdea mântuirii”, rasa este “haina mântuirii si zaua dreptatii”, metaniile sunt “sabia Duhului” s.a. Uniforma e traditionala, în aceeasi masura în care sunt slujbele si ceremonialul tunderii. Ea transmite ceea ce se afla dincolo de materialul si forma ei, si anume chipul duhovnicesc pe care trebuie sa-l îmbrace monahul, înfatisarea omului nou, a ucenicului lui Hristos care s-a hotarât pentru daruire totala.

Cum ar putea monahul sa paraseasca aceste simboluri încarcate de sens? Fara ele este, parca, fara identitate. Uniforma e “Regula” iesita din cuvânt si litera, e “Regula” îmbracata. Ea este, mai presus de toate, semnul legamântului, de care trebuie sa-si aminteasca în permanenta, semnul mortii lumesti si al învierii duhovnicesti.

Dupa cum s-a observat, avem în aceasta ceremonie a tunderii în monahism patosul si dramatismul acestei dedicatii, poezie, arta, filosofie în cel mai deplin sens, meditatie profunda asupra vietii monahale care are menirea de a-l aduce pe om pe culmile desavârsirii crestine, ultime întrebari si ultime raspunsuri...

Home | Istoric | Despre noi | O zi din viata | Cuvinte Mântuitoare | Evenimente | Galerie Foto-Video | Contact | Harta site


Inapoi la cuprins | Inapoi la meniul principal